În „Țara lui Gufi”, omul nu vede pentru că acceptă că nu știe să vadă fără a-ncerca. El se hrănește cu gogoși de toate felurile, de la cele rotunde și bine pudrate, la cele pătrate, gata mestecate. Fantezia lui Matei Vișniec pare mai actuală ca oricând în aceste zile în care gogoșile se înghit mai ușor când ies din cuptoarele rețelelor sociale, iar oamenii au de ales dintre suficienți Gufi, tot mai comozi pentru a-și mesteca singuri informația, pentru a digera singuri realitatea, pentru a da la o parte ambalajul lucrurilor în căutarea adevărului. Așadar, montarea acestui text la Teatrul Național Craiova este pe cât de oportună, pe atât de lăudabilă.
Am asistat la una dintre primele reprezentații ale spectacolului montat de Dan Tudor, cu Nicolae Vicol în rol principal, și am avut prilejul să surprind, la final, câteva schimburi de replici între niște elevi de gimnaziu veniți cu clasa la teatru, sub îndrumarea dascălilor. Sper cu „înfriGUFIgurare” că după vizionare a existat și o dezbatere despre piesă, căci mi-a fost clar din discuțiile lor că multe sensuri, chiar semnificația esențială, le-au cam scăpat.
Încadrat drept basm comic pentru toate vârstele, spectacolul montat la TNC este, ce-i drept, destul de comic, atunci când nu devine un pic prea zgomotos, dar poate prea puțin conectat cu repere concrete ale actualității pentru a fi mai ușor de dibuit și de digerat.
A existat, de pildă, o trimitere sugestivă la un personaj imediat identificabil, care însă nu a fost ulterior dezvoltată în niciun fel. De altfel, textul ar fi fost extrem de ofertant pentru o multitudine de asocieri cu care ar fi putut rezona foarte ușor marea majoritate a publicului, însă viziunea regizorală s-a concentrat mai degrabă pe simbolistică și a insistat, la un moment dat, destul de obositor, pe cascada de vorbe proverbiale care, decât să apropie spectatorul de poveste, mai degrabă l-a îndepărtat.
În toată metafora poporului orb guvernat de un văzător, cea mai simpatică găselniță a fost cântecul despre gogoși, ale cărui versuri au coagulat întreaga esență a poveștii.
Haideţi la gogoşi pătrate, gata bine mestecate
„Haideţi la gogoşi pătrate, gata bine mestecate. Gogoşisme, gogoşuşe, gogofiţe gogonate, gogoştiri şi gogopredici, noi le înghiţim pe toate, suntem bine gogoşaţi, că ne place ca să fim zi de zi gogoşăriţi, dar şi să gogoşărim. Mai vrem însă o gogoaşă, având gust profund de glie, că doar ştim ce-i gogoşismul: hrană, apă, energie”.
Scenografia Liei Dogaru a contribuit semnificativ la conturarea cadrului simbolic, cu cenușiul care cuprinde nu doar palatul, ci și ținutele curtenilor, lăsând însă spațiu adevărului, într-un ocean de nonculoare care o înghite. Astfel, părul personajelor are culori vii, stridente, un indiciu că fiecare dintre cei orbiți poartă cu sine sămânța cunoașterii, care așteaptă să fie hrănită. Palatul gri este înfățișat ca un loc de joacă, are tobogane, scrânciob, tiribombă, căci în Țara lui Gufi toți au dat în mintea copiilor și cred, cu naivitatea copilului care cunoaște prin ochii altora lumea, în ceea ce li se livrează de marele conducător, interpretat de un Nicolae Vicol convingător.
Cuplul comic Bubi și Zeno le vine mănușă lui Nicolae Poghirc și Ștefan Cepoi, actori pentru care comedia nu are niciun secret, iar Alina Mangra este și ea stăpână pe rolul doicii Marțafița. Și Lulu, bufonul deținător al cheii spre adevăr, este portretizat cu mult firesc de Angel Rababoc. Tânăra Iola, prințesa care zgârie coaja minciunii și le arată tuturor lumea culorilor, este creionată cu candoare de Alexandra Francu. Ceva mai stingher în rol a părut Ionuț Botoroagă (Robderouă), dialogul revelator dintre el și Iola fiind destul de anost. De altfel, spectacolul pare că pierde din avânt spre final, iar zguduielile tărâmului amenințat de adevăr duc către un haos prea potențat, care tinde, la un moment dat, să obosească.
Țara lui Gufi este o lecție foarte valoroasă. Ar fi putut fi, probabil, mult mai atrăgătoare și mai utilă tinerei generații dacă ar fi mizat mai mult pe adaptarea textului la prezent și pe conexiuni ludice cu personaje din viața reală. Însă, chiar și cu această montare mai conservatoare, rămâne un important punct de plecare pentru dezbateri cruciale despre lumea în care trăim.
- Urmele este o publicație cu conținut exclusiv original, finanțată independent. Echipa Urmele nu primește finanțare de la partide politice sau platforme de jocuri de noroc. Dacă vrei să susții platforma noastră editorială, poți dona aici: Asociația Tipografia Hub: RO63BTRLRONCRT0CR9945301 cu mențiunea: DONAȚIE Urmele.
- Poți susține Asociația Tipografia Hub și prin redirecționarea a 3,5% din impozitul pe venit, în perioada prevăzută de lege, AICI. Îți mulțumim!
