Ionuț Riza este director comercial pentru 5 hoteluri de pe Coasta de Azur. Conduce o echipă de 80 de persoane, este „numărul doi” în compania în care lucrează și își propune să ajungă numărul 1. Are o carieră de succes, respiră aerul unor locuri care te învață l`art de vivre, se trezește dimineața știind că este unde și-a dorit și privește înainte, către cărămizile pe care le mai are de așezat la propriul său turn Eiffel, unul mereu în construcție. Turnul unui vis pentru care muncește de peste două decenii. Un vis atins, dar niciodată lăsat din mâini. Ionuț știe că visele nu se încheie atunci când le atingi. Dimpotrivă, abia atunci încep să crească. Dar, pentru a crește, au nevoie ca aceia care le-au visat să nu se oprească acolo, la prima bornă, ci să clădească în continuare.
Am fost generația care a stat mai mult afară, decât în casă, în fața unui televizor
Ionuț s-a născut în anul cutremurului, în 1977, într-un sat aflat la 40 de kilometri de Craiova, a copilărit pe ulițele sale, într-un timp în care prieteniile prindeau cheag în joacă pentru a ține, apoi, o viață. Erau anii 80.
„O perioadă destul de dificilă, dar, fiind copii, nu ne dădeam seama de toate greutățile, nu aveam nici termen de comparație. Am copilărit frumos, cu jocuri, cu prieteni, am fost generația care a stat mai mult afară, decât în casă, în fața unui televizor”, povestește.
A copilărit, așadar, la sat, alături de părinți, bunici și fratele mai mare. A mers la școala din localitatea natală și abia apoi, la liceu, a ajuns la Craiova și s-a stabilit la oraș.
Părinții săi, dascăli amândoi (mama – profesoară de franceză, tata – învățător) i-au cultivat „grija pentru carte”. „Mereu mi-am dorit să fiu primul, să obțin rezultate bune, nu neapărat de dragul părinților, ci mai degrabă dintr-o ambiție personală de a reuși, de a mă descurca mai departe”.
„Ce se întâmpla la vremea aceea – și, probabil, încă se întâmplă în învățământ – m-a făcut să mă gândesc că nu voi ajunge unde mi-aș fi dorit”
A ajuns în Craiova în anul 1991, când a intrat la Liceul Pedagogic. A făcut 5 ani de studii, la sfârșitul cărora a obținut diploma de învățător. A fost o perioadă în care, spune el, „a creat legături”. Unele dintre acelea care nu se mai desfac. „Eram un grup de cinci băieți foarte uniți și am rămas prieteni în toți acești ani”.
În 1996, după ce a terminat liceul, a luat examenul la Facultatea de Geografie-Franceză din Craiova.
„În anii în care eram student, lucram ca învățător în Craiova. Mi-a plăcut meseria, îmi plăceau copiii, îmi plăcea atmosfera, dar ce se întâmpla la vremea aceea – și, probabil, încă se întâmplă în învățământ – m-a făcut să mă gândesc că nu voi ajunge unde mi-aș fi dorit, atât din punct de vedere profesional, dar și financiar. Îmi părea rău, pentru că mi-aș fi dorit să continui această carieră, dar acumulam frustrări din cauza sistemului, astfel că am început să mă gândesc ce voi face mai departe”.
Toți prietenii săi au luat calea justiției, sunt judecători, polițiști, dar Ionuț nu se vedea într-un astfel de domeniu. A început să se gândească din ce în ce mai serios să plece din țară.
După absolvirea facultății, a luat legătura cu niște prieteni ai familiei sale, francezi, și le-a cerut ajutorul „pentru a descoperi Franța și oportunitățile sale”.
Parisul l-a făcut să își dorească să rămână
„Am ajuns în Franța, pentru prima dată, în 1998, am avut șansa să vizitez Parisul și Coasta Atlantică datorită acestor prieteni francezi ai părinților mei, cu care am simpatizat și care m-au susținut ani de zile, în primul rând moral. M-au considerat parte din familia lor. Am avut acest noroc, pentru că în acea perioadă, anii 1998-2000, nu prea puteai ajunge aici fără a avea pe cineva de naționalitate franceză care să te susțină și să garanteze pentru tine. Cam cum se întâmplă în acest moment în Statele Unite.
Când am văzut Parisul, am realizat că îmi doresc să fiu aici și îmi doresc să mă lupt pentru visul meu.
Dezamăgirea pe care am avut-o lucrând în învățământ și bucuria pe care am trăit-o văzând Parisul și locurile din Franța, acestea m-au făcut să îmi doresc să ajung și să rămân aici”, spune Ionuț Riza.
Singur, în minunata lume nouă
La început, a lucrat într-un restaurant situat pe o insulă din Oceanul Atlantic, ca ospătar. Lucra timp de cinci luni pe an pentru că nu putea rămâne mai mult.
„Am făcut asta timp de trei ani. Am început să iau contact cu cultura franceză, cu acel „art de vivre” al francezilor și am fost tot mai fascinat. Făceam în paralel cursuri de limbă franceză, apoi m-am înscris la o școală superioară de comerț, unde am studiat management comercial timp de 2 ani. Am lucrat mereu pentru a mă putea susține financiar, mi-am dorit să mă descurc de unul singur. Lucram seara în restaurant, pe zi făceam cursuri. Era destul de greu. Au fost ani în care nu am făcut decât să muncesc și să studiez”.
În tot acest timp, în afară de prietenii de familie, Ionuț a fost singur, clădindu-și, cărămidă cu cărămidă, visul cu propriile mâini.
Îi este recunoscător familiei Renard care, spune el, i-a deschis ochii către acest „art de vivre” pe care l-a adoptat în țara care i-a devenit cămin.
„În primul rând, familia care m-a susținut, care trăiește în vestul Franței, mi-a deschis ochii și mi-a arătat acest art de vivre, mi-a arătat obiceiurile acestei țări, sunt oameni care mi-au arătat că francezii nu sunt atât de inaccesibili pe cât aș fi crezut. Am fost singur, la 22-23 de ani, aici, iar ei m-au ajutat foarte mult cu sfaturile lor. Au fost primele lecții, primii pași pe care i-am făcut aici și cu ajutorul lor nu am greșit acești pași, am făcut lucrurile bine pentru a-mi urmări visul de a avea o carieră de succes aici”.
De la „nu ești bun pentru comercial” la director comercial pe Coasta de Azur
„După cei doi ani de studiu, am reușit să găsesc un post în domeniul telefoniei mobile, dar care nu a durat prea mult pentru că angajatorul meu a decis rapid că nu sunt bun pentru comercial”.
A fost un moment care l-a făcut să se întrebe dacă locul său e acolo, dar care l-a ambiționat și mai mult. Iar acum Ionuț este director comercial pentru o afacere cu vânzări de zeci de milioane de euro.
„Părerea sa nu m-a descurajat, ci mai degrabă m-a ambiționat. Am avut momente în care eram trist și mă întrebam dacă locul meu este aici. Am revenit în domeniul restaurantelor pentru un sezon în stațiunile de ski, pentru a găsi și un confort financiar, ca să pot avansa apoi. Am dat examene pentru a deveni tehnician de comerț în domeniul turismului, am reușit să le trec, iar în 2016 am fost repartizat pentru o pregătire pe Coasta de Azur, unde am ajuns în 2006.
Pregătirea s-a încheiat cu un stagiu la Cannes, iar persoana responsabilă a agenției m-a rugat, după stagiu, să rămân angajat aici, cu toate că aveam o altă ofertă de muncă la Paris. Am ales să rămân, pentru că îmi place această regiune și mă simțeam mai la locul meu aici decât în Paris. Aici îmi făcusem deja un anumit cerc de cunoștințe și mi-a fost mai ușor să continui pentru că, altfel, eram singur, fără familie, prieteni, iubită”.
„Drumul nu se oprește aici”
Povestea lui Ionuț nu este doar un vis împachetat în ambalaj strălucitor. Dincolo de acest înveliș magnetic, stă dorința sa și fervoarea cu care a hrănit-o, prin ambiție și muncă, pentru a reuși.
„Am vrut să reușesc, să ajung cât mai sus. Să evoluez, să fiu satisfăcut de munca pe care o fac și de capacitatea de câștiga încrederea celorlalți. Am început aici ca stagiar, am făcut o pregătire în domeniul hotelier și un master de gestiune la 32 de ani. Stagiul de pregătire care a urmat a fost în această firmă și mi s-a propus să continui cu contract pe o perioadă nedeterminată. Din 2019, am ajuns în postura de director comercial. Drumul nu se oprește aici, îmi doresc să evoluez. În acest moment, sunt numărul 2 în această societate care gestionează cele cinci hoteluri. Vreau să ajung chiar numărul 1”.
România e „căldură”
Dincolo de strălucirea visului său, se află și greutățile pe care a trebuit să le depășească. Una dintre cele mai mari a fost adaptarea la limbă.
„Trebuia să mă obișnuiesc cu obiceiurile, cu limba, cultura, exigențele de aici. Cu toate că am studiat limba în școală, cu toate că mama era profesoară de franceză, am constatat că e o mare diferență atunci când trăiești aici și a trebuit să depun eforturi pentru a mă obișnui cu limba și pentru a avea o convorbire la nivelul pe care mi-l doream. Apoi, era dorul de familie, de prieteni. Au fost momente în care mi-era foarte dor de o ieșire cu prietenii, de familie, dar dorința de a urma acest vis m-a făcut să nu cedez, să merg mai departe”, mărturisește.
De altfel, când îl întrebi ce îi lipsește cel mai mult din România, spune că nimic nu e ca atmosfera de sărbători de acasă. „Asta mă face să îmi doresc să fiu în România. Există o anumită căldură pe care o simt acolo, în discuții, în priviri, în gesturi și care e mai greu de găsit aici, în Franța, cu toate că sunt peste 25 de ani de când sunt aici, am și naționalitate franceză. Îmi lipsește această apropiere de cei dragi, e foarte greu de găsit în altă țară”.
Portretul României văzută de pe Coasta de Azur
L-am întrebat pe Ionuț cum ar „portretiza” România, văzută de acolo, din Franța, după toți acești ani. Și a revenit la căldura pe care nu a întâlnit-o acolo și despre care vorbește cu multă dragoste.
”E greu de spus în câteva cuvinte imaginea pe care o am despre România. Este o țară care are multe, multe lucruri frumoase care trebuie descoperite, așa cum fiecare țară, fiecare loc, fiecare persoană are lucruri frumoase de arătat. Și, la fel, are și lucruri mai puțin bune. Dar ar trebui să ne concentrăm pe lucrurile frumoase, să le descoperim, să le apreciem. Atunci când ajung în România și în Craiova, încerc să mă bucur de orice lucru și moment și mă uit mai puțin la lucrurile negative, îmi doresc să nu își pună amprenta asupra viziunii mele asupra țării.
România e o țară minunată, cu multe lucruri de vizitat, cu oameni minunați, de care să te apropii. De fiecare dată când vorbesc despre România cu oamenii de aici, din Franța, îi încurajez să descopere România, să descopere oamenii, pentru că au multe lucruri de învățat de acolo și acea căldură sufletească, deschiderea lor către povești și către împărtășirea de experiențe trăite, acea apropiere poate constitui un exemplu și pentru cei de aici, care poate sunt puțin mai reci, mai închiși”.
Urmele care nu se vor șterge
Ionuț continuă să fie legat de România de amintiri, foarte multe, din copilărie, din adolescență.
„Dacă ar fi să mă gândesc la ceva anume, la o amintire foarte dragă, îmi vin în minte ieșirile împreună cu grupul meu de prieteni, când mergeam la Costinești și profitam de fiecare moment, de fiecare clipă, trăiam acea perioadă din plin. Eram tineri, sunt amintiri care m-au marcat și care au făcut ca legăturile acestea să rămână pe viață și îmi trezesc o căldură sufletească și acum, când mă gândesc. Cât despre amintiri legate de Franța… Nu voi uita niciodată când am ajuns la Paris și am văzut Turnul Eiffel, pe care îl știam doar din cărți, sau Catedrala Notre Dame. Acele senzații vor rămâne mereu, îmi revin de fiecare dată când ajung din nou la Paris, ca acea madeleine a lui Proust, senzațiile se reîntorc și trăiești puțin în amintirea acelor momente de prima dată”.
…și întrebarea care avea răspuns dinainte să fie
Ionuț Riza a plecat în Franța cu gândul „totul sau nimic”. Nu a privit înapoi, deși mulți dintre cei care pleacă o fac cu mult zbucium. Deși a avut momente de îndoială, a știut mereu că nu se va întoarce.
„Au fost momente destul de grele, atunci când nu reușeam să ajung să îmi găsesc un loc de muncă pe măsura pregătirii pe care o aveam, au fost momente de îndoială. Mi-am pus întrebarea dacă să mă întorc, dar răspunsul cred că îl aveam dinaintea întrebării. Poate dacă nu trăiam acele momente de dezamăgire în sistemul de învățământ m-aș fi putut întoarce. Dar, trăind acele experiențe, am avut puterea să lupt pentru visul meu. Așadar, nu m-am gândit, de fapt, niciodată să mă întorc. Dar lucrurile se pot schimba oricând. Cert este că am decis să muncesc și să lupt pentru visele pe care le am”.
Și asta va continua să facă.
- Urmele este o publicație cu conținut exclusiv original, finanțată independent. Echipa Urmele nu primește finanțare de la partide politice sau platforme de jocuri de noroc. Dacă vrei să susții platforma noastră editorială, poți dona aici: Asociația Tipografia Hub: RO63BTRLRONCRT0CR9945301 cu mențiunea: DONAȚIE Urmele.
- Poți susține Asociația Tipografia Hub și prin redirecționarea a 3,5% din impozitul pe venit, în perioada prevăzută de lege, AICI. Îți mulțumim!
